Hai acasa... : )

Inainte sa il cunosc pe Caine mi-am trait o buna bucata din viata degustand oameni. De toate culorile, formele si ideile; am muscat cu atata pofta din unii din ei incat inca le simt gustul cand ma gandesc la libertate.

Niciodata nu m-am considerat a fi femeia unui singur barbat, oricat de frivol ar suna asta ... mi se parea incorect cand vedeam atat de multi oameni interesanti, demni de incercat. Si, totusi, imi place atat de mult sa simt ca ii apartin. Pisica lui, da. : )

Dar Cainele imi cunoaste aripile ... nu l-am mintit niciodata, nici macar cand m-am aprins dupa un prieten de-al lui, putin mai tanar. Da, i-am marturisit Cainelui ca tanarul ar merge o data, asa, barbar, cum suna; tipul mi se parea intrigant de interesant; tin minte ca am iesit odata intr-un club si m-am asezat picior peste picior astfel incat sa ii ating piciorul suficient cat sa ma simta. Mi-am cerut delicat scuze pentru eventualul deranj, dar cu zambetul cu buze si privindu-l cu acei ochi care cred ca i-au spus multe, din moment ce a zambit si el si mi-a spus ca nu e niciun deranj. Dar nici nu s-a mutat din loc, desi avea unde. Am ramas amandoi pe loc, fumand si privindu-ne zambind partenerii cum se unduiau pe ringul de dans. In momentul ala as fi facut schimb de parteneri cu iubita lui. : )

Incerc acum sa-mi amintesc o melodie pe care am dansat-o cu Cainele in aceeasi seara, era destul de tarziu si eram amandoi putin ametiti, dar nu imi amintesc nici macar un vers, nici macar un instrument, decat ca era ceva spaniol-portughez, ceva, nu stiu, stiu doar ca mi-am lasat simturile sa se piarda in bratele lui, care ma poseda asa cum face de fiecare data cand ma atinge. : )

Hai acasa, Caine, mi-e dor de bratele tale ...