“The key to change ... is to let go of the fear.”

Inainte de a fi cu Cainele, am stat alaturi de un om cativa ani buni, in care am avut parte de bune si rele, pline, goale, calde, reci, de toate formele si culorile. In acest timp eram prietena si cu Cainele, dar nu aveam nicio treaba unul fata de celalalt, pur si simplu ne stiam printr-o cunostinta comuna si cam atat.

Nu m-am simtit niciodata mai trista in preajma unui om decat in momentul in care mi-am dat seama ca omul ala nu ma cunostea dupa atat timp si nu stia sa aprecieze ce ii ofer. Nimanui nu ii place sa fie luat de-a gata, ca doar nu e o bucata de paine, sa se simta ca un obiect, mai puneti la socoteala si mandria orgoliului meu de felina pretentioasa et voila, iata cum se duce o relatie care fusese foarte frumoasa, pe apa sambetei.

Am luat la un moment decizia de a face pasul maret, de a spune la revedere acelui om pe care inca il apreciez pentru ce este si ce a realizat intr-o viata atat de scurta. Astfel mi-am inceput anul de pauza, din nou, cu bune, cu rele, cu stari de tristete amestecate cu petereceri care se terminau la 10 dimineata, cu shopping de pantofi figurentiosi si cu niste nisip de Vama Veche pe deasupra lor... Da, a fost un an plin, un an in care mi-am trait o buna bucata de nebunii alaturi de prietenii mei, mai vechi sau mai noi. In anul acela l-am cunoscut cu adevarat pe Caine, abia atunci, dupa atat timp de cand il stiam ... mi-a fost alaturi in niste momente, mai bune, mai rele, ca de obicei, cum le sade frumos unor Balante veritabile care suntem. : ) La un moment dat eram amandoi singuri asa ca am zis why the hell not. In doua luni locuiam impreuna intr-un apartament mic, care a fost al parintilor mei, pe care l-am aranjat simplu si frumos, cu un minim de investitie financiara, dar care inca pare a fi cel mai "acasa" acasa pe care l-am cunoscut vreodata. Si, da, sunt fericita. : )